Hai că nu cer prea multe…10!

Nici nu-mi vine să-mi cred ochilor că peste 6 zile mai adaug încă un an experienței mele de viață și că voi mai îmbătrâni un pic…și totuși, m-am gândit ca măcar acum când împlinesc 31 de cireșari  să îmi creez aici un mic “wishlist” și să scriu câte ceva despre cum mi se pare viața la 31 de ani. Pardon! 30! Încă am 30! 🙂

Eu zic că sunt un om norocos în general și că viața tot timpul mi-a oferit oportunități, adică tot timpul mi-a permis să aleg între ceea ce-mi place și ce nu. Cred că norocul meu cel mai mare și bucuria nemărginită pe care o simt în fiecare zi, sunt date și transmise de oamenii de lângă mine, de oamenii care mă iubsesc necondiționat și care mă apreciază pentru tot ceea ce pot eu să fac. Simt că sunt iubită și apreciată deși uneori poate nu fac lucruri mărețe, iar asta îmi dă tot timpul încredere în mine și efectiv mă simt bine, mă simt împlinită.

Copilăria mea a fost una absolut minunată, dar mai multe despre asta puteți citi AICI. 🙂 Și cel mai tare, la fel ca și în prezent, îmi doream să vină ziua mea cât mai repede! Încă de mică îmi plăcea și simțeam acea nevoie de a fi în centrul atenției. Adoram ca eu să fiu pionul principal, deși dura decât o singură zi. La fel sunt și acum…un copil! Serios! Nu, nu un copil serios! Serios că-s un copil voiam să zic! Eu așa mă văd și sunt mândră de mine pentru că niciodată nu mi-am pierdut zâmbetul larg, veselia, buna dispoziție, simțul umorului și sufletul de copil.

Și hai să vedem cam ce-și mai poate dori un copil la aproape 31 de ani 🙂 :

  1. Deși mă repet poate… știți și voi că partea aia cu sănătatea e inevitabilă și despre asta am grijă să vorbesc cu Doamne-Doamne în fiecare dimineață și în fiecare seară. Pentru că doar dacă ești sănătos te poți bucura de restul lucrurilor materiale sau morale. Așa că Doamne ajută să fim cu toții sănătoși și să ne putem bucura de tot ceea ce ne înconjoară, oameni și lucruri! 🙂
  2. Mi-aș dori să înțeleg ce înseamnă să fii mamă/părinte și să cunosc această experiență cât mai repede cu putință! Știu și simt că asta se va întâmpla în viitorul foarte apropiat. 🙂
  3. Deși niciodată nu am fost genul de copil care să ceară lucruri materiale în neștiință, iar asta o pot confirma atât părinții cât și soțul meu, anul acesta am fost hotărâtă că de ziua mea îmi doresc un anumit model de cercei din aur, încă cu vreo 6 luni înainte. 🙂 Mi s-a pus pata pe ei și gata trebuie să-i primesc cadou de ziua mea! 😀
  4. Parcă mi-aș dori să mai “fugim” un pic pe la munte, mai ales că iubirea mea pleacă de lângă mine nu peste mult timp din nou în voiaj…
  5. Îmi doresc să ne mutăm în căsuța noastră, dar asta va mai dura ceva…sănătoși să fim așa cum spuneam și mai sus ca să putem lucra la ea. 🙂
  6. Mi-aș dori la fel ca în fiecare an de ziua mea, să primesc mesaje și urări cu sutele de la toți prietenii, pentru că ăsta e unul din cadourile extrem de prețioase pentru mine. Îmi place la nebunie treaba asta și mă face să mă simt super fericită. 🙂
  7. Ca în fiecare an, pe lista de așteptare e partea aia cu “îmi doresc să mai slăbesc câteva kile” dar nu fac nimic pentru asta… :)) Voi face și asta atunci când mă voi simți pregătită, așa cum am mai facut-o de atâtea ori în trecut.
  8. Îmi doresc să-i am aproape de mine, sănătoși, pe toți cei dragi ai mei!
  9. …niște trandafiri roșii ca focul plini de iubire 🙂
  10. …și bineînțeles un tort de ciocolată pe care îl ador! 🙂

Și acum ziceți voi…sunt eu costisitoare??? 🙂

Mie nu mi se pare! 😀

Pe curând dragii mei dragi! :*

Un nou record stabilit azi!

“Hey, hey, hey, yupiii iei, yupiii yooo”! 🙂 Habar n-am daca am scris corect dar nici nu mai conteaza prea tare atunci cand sunt mega-fercita! 🙂

Dupa o zi in care nu am alergat deloc pe teren pentru ca a batut un vant naprasnic si simteam ca imi intra si imi iesea din toate urechile, azi am zis ca e musai sa recuperez, avand in vedere ca de vreo saptamana si jumatate ramasesem la un numar de 20 de ture. In plus, ieri recunosc ca am mancat o felie de tort, asa ca pentru felia aia am zis ca e musai sa alerg in plus ca sa o “dau jos”. 🙂 Ca asa se zice, nu? 🙂 Ok, zis si facut!

Dupa o plimbare cu sotul prin natura si pe camp si dupa ceva poze, am ajuns un pic molesita acasa din cauza soarelui si am zis ca ma odihnesc un pic, apoi o “tai” la teren. Am ajuns pe la ora 19:00 si mi-am zis ca sper ca azi sa reusesc sa depasesc cele 21 de ture alergate. Si da-i si trage, si da-i si trage…ma gandeam… bagami-as tort mi-a trebuit, na acum alearga Aura! Si ma rugam sa mai pot inca una, si inca una, si inca una. Si-am putut! Spre uimirea mea, am reusit din nou! Si am alergat nici mai mult, nici mai putin de 30 de ture de teren! :)YUHUUUUUUUUUUU!!! Mi-am facut o cruce, i-am multumit lui Doamne – Doamne ca am reusit si am plecat inapoi acasa fericita maxim!

Mai nou, am o singura problema…am inceput asa sa ma plictisesc un pic tot inconjurand terenul ala si mie nu prea imi place sa-mi bag castile in urechi si sa ascult muzica. Nu le suport! 😀 Dar in timp ce alerg ma gandesc la de toate, imi trec prin minte tot felul de lucruri, imi gasesc linistea sufleteasca, vorbesc cu mine insami, simt ca ma eliberez, simt ca ma relaxez psihic…pentru mine terenul asta de langa casa a inceput sa insemne mult fara sa-mi dau seama…usor, usor a inceput sa imi “cunoasca” gandurile, secretele, temerile, bucuriile, nedumeririle, asteptarile, s.a.m.d. Ba mai mult decat atat, in seara asta am apucat sa observ de pe teren, pentru ca am stat mai mult decat de obicei si apusul soarelui! 🙂 A fost splendid! M-am bucurat tare! 🙂

Intr-o luna si vreo 2 zile am reusit sa ucid vreo 6 kilograme si asta fara sa fac foamea! Sunt multumita! Dar mai ales, sunt multumita de mine pentru ca am reusit pentru prima data sa scap de niste kile mai mult prin sport decat prin facut foamea! Sper sa fie totul bine, ma rog sa-mi tina Dumnezeu obiceiul si sa nu ma las de alergatul pe teren! 🙂

Doamne ajuta!!!

V-am pupat! Week-end placut in continuareeeee! 🙂

11262950_1107264295957512_1115921277_n

                                                             11267648_1107264332624175_1593396722_n

                                                 11329664_1107264302624178_72396971_n

Si da-i si trage si da-i si trage!

Week-end…va ce bucurie! Ziua de maine va trece bineinteles si mai repede ca cea de azi, cat nici n-apuci sa zici DUMINICA.

De vreo saptamana si 2 zile m-am pus pe treaba. Da, din nou, sau IAR, sau nu IAR ci DIN NOU, depinde cum vreti sa sune…mai exact am inceput sa folosesc acel teren de fotbal din spatele casei ca pe ceva benefic si pentru sanatatea mea, nu doar in scopul de a-mi plimba cateii si a urmari meciurile de fotbal ale echipei tatalui meu. Apropos, ca o mica paranteza, felicit si aici echipa A.S. Atletic 2 Mai care se afla pe locul 1! Si ce zic atunci? In loc sa dau banii la sala, in loc sa fac drumuri aiurea pana in Mangalia, hai sa ma apuc “sa-mi bat putin joc” de terenul mare care se afla la nici doi pasi de casa.

O sa fiu sincera si o sa recunosc ca in primele 3 zile aproape ca era sa-mi dau sufletul pe bietul teren alergand. In prima zi, dupa primele doua ture de alergare usoara eram absolut sfarsita la propriu. Dar ce mi-am zis? Bag doua ture, apoi daca nu mai pot asta e, fac pauza, bag cateva exercitii de incalzire, din nou o mica pauza si mai bag macar inca 2 ture. Zis si facut! Culmea e ca a si functionat! Inceputul totusi suna dur, prea dur; dar asta se intampla daca nu faci sport continuu si daca faci pauze lungi. Normal ca bietul organism nu mai e obisnuit si e vai de el de terminat.

Hopaaa, am uitat sa precizez ca planul asta cu alergatul pe teren incepusem sa mi-l fac mai de multicel, dinainte sa fac unele analize care nu prea au iesit ok si care si ele ma indemnau sa incep sportul. Si imi faceam planul impreuna cu sotul, ceea ce inseamna ca in primele 2 zile am alergat impreuna. Dupa care, ce credeti? Normal ca m-a tras in piept si nu m-a mai insotit. Dar eu una nu m-am lasat si zic ca nu ma las nici in viitor; caci vorba aceea, nu mai am nici cel mai mic motiv avand in vedere ca e musai sa dau niste kilograme jos si e musai sa fac sport zilnic macar 30 de minute conform rezultatelor analizelor.

Pe langa toate astea, incerc sa mananc cat mai sanatos si bieneinteles destul de putin, cat sa nu ma satur. Dietele nu-s pe placul meu si desi niciodata nu au fost, tot m-au mai ajutat din cand in cand.

Dupa primele 4 zile de alergat pe teren (timp in care incercam ca in fiecare seara sa fac cate o tura in plus fata de seara precedenta), mi-am facut singura o mare surpriza. Am reusit ca in ziua a 5-a de cand incepusem sa alerg, sa dau gata 10 ture de teren de fotbal fara oprire. Ma rog, poate pentru unii e rusinos, pentru altii e prea mult, insa pentru mine e surprinzator acest lucru, avand in vedere ca in primele zile cand incepusem, nu m-as fi gandit vreodata ca o sa reusesc sa alerg atat fara sa ma opresc sa ma odihnesc. Asa cum am mai spus nu am mai facut sport cam din luna ianuarie cred, deci organismul nu este obisnuit cu efortul. Am continuat bineinteles in fiecare seara sa alerg si am zis ca in urmatoarele 3 zile ma voi rezuma la aceste 10 ture, nu voi incerca sa mai cresc, tocmai pentru ca organismul sa se poata obisnui mult mai bine cu efortul. Insa aseara si alaltaieri seara am inceput sa mai adaug cate o tura, si astfel am ajuns momentan la 12 ture de teren. Eu una sunt foarte fericita si mandra de mine pentru cat am reusit in prezent. Dupa ce ma intorc in casa, mai bag abdomene si exercitii de toate felurile pentru ca pachetul sa fie complet. Am retinut de cand am fost la sala exercitiile si le aplic si acasa. E foarte simplu atata timp cat exista dorinta aceea si faptul ca vrei sa ai un organism sanatos.

In alta ordine de idei, asa cum am mai zis, recunosc ca e al dracului de greu sa faci toate chestiile astea; insa atunci cand ai o problema cu chestia asta dintotdeauna, nu prea ai alta alternativa decat sa ai grija de tine. Trebuie in primul rand sa vrei si sa ai ambitie, dar mai ales sa-ti doresti sa ai un organism si un corp sanatos. Si eu am cedat de cele mai multe ori si nu pot fi stricta pentru ca asta sunt eu, o pofticioasa (dulciurile ma termina) :). Insa incerc sa am grija cat pot de mult sa nu mai ajung sa exagerez.

Aseara cand am fost la alergat am luat-o si pe Tasha. Am priponit-o de una dintre portile terenului si am lasat-o sa se plimbe, sa faca ce doreste (am o lesa conceputa de sot foarte lunga care le permite cateilor sa si alerge – imi place insa sa-i stiu in siguranta ca nu pleaca mai departe, si de aceea prefer sa fie legati), iar eu mi-am vazut de treaba. Mi se pare relaxant si pentru mine, dar mai ales pentru ea; nu de alta dar eu parca ma simteam “admirata” intr-un mod negativ de saraca Tasha care cred ca simtea si cand gafaiam. Prefera sa ma urmareasca pe mine cu privirea, decat sa se joace…ma intrebam ce-o fi in mintea ei? “Asta sigur nu mai poate, e terminata la propriu!” 🙂

Dupa cele 12 ture de teren de aseara ne-am jucat impreuna pe teren si am facut poze, timp in care mi-am mai tras si eu sufletul. Diseara o luam de la capat; cu si mai mult spor, asa sper! Acum Doamne ajuta sa-mi tina Dumnezeu obiceiul!!! 🙂

11212247_1092586807425261_1563333513_n

11212361_1092586377425304_398997675_n

11216459_1092586580758617_1580316307_n

11225688_1092586524091956_30033969_n

11225773_1092586690758606_1686750856_n

11225811_1092586617425280_1033238553_n

11225871_1092586554091953_851620826_n

11225935_1092586640758611_201296128_n

11245255_1092586654091943_2080934138_n

11256497_1092586627425279_2111839733_n

11084403_1092586854091923_184973527_n

11118425_1092586397425302_780716579_n

11118425_1092586434091965_684202235_n

11121317_1092586477425294_212293581_n

11122566_1092586837425258_1549118963_n

11160408_1092586584091950_1652450672_n                                         11166097_1092586504091958_1648068475_n

Week-end placut in continuare!

V-am pupat! 🙂

UPDATE – Ai putea trai o viata in umbre si lumini?

AICI puteti gasi si filmuletul de prezentare pentru cazul lui Valentin!

HAIDETI SA-L AJUTAM!

 

 

Stiu si sunt aproape convinsa ca nu trece zi de la Dumnezeu fara ca tu sa vezi o fotografie pe facebook, sau la tv, sau intr-un ziar care sa infatiseze un apel umanitar; stiu ca probabil asa cum face majoritatea, si tu obisnuiesti sa treci cat mai repede cu scroll-ul peste acea fotografie, doar, doar sa nu o mai vezi pentru ca ori iti face rau si te emotioneaza, ori pur si simplu refuzi sa mai dai atentie la astfel de lucruri. E foarte adevarat ca in zilele noastre intalnim din ce in ce mai multe cazuri de acest gen si toate incearca sa ne inmoaie sufletul macar un pic. Cu siguranta ca toti ar avea nevoie de ajutor, toti isi striga disperati durerea, toti ar vrea sa aiba cat mai repede acei bani pentru acea operatie in strainatate, sau pentru a se face bine cumva.

In ceea ce ma priveste, trebuie sa recunosc ca fiecare caz in parte de acest gen ma emotioneaza…il citesc, apoi imi spun “fereasca Dumnezeu ce nenorocire s-a abatut asupra acestor oameni”. In ceea ce priveste donatiile, stiu ca de cele mai multe ori sumele de care acesti oameni au nevoie sunt unele exorbitante si chiar nu consider ca mi-as putea permite sa ajut, desi va jur ca daca as avea posibilitatea as face-o fara sa stau pe ganduri si i-as ajuta cu bani pe fiecare in parte. Au fost si dati cand mi s-a intamplat sa fac unele donatii insa sumele au fost foarte mici. Totusi, am fost impacata cu mine insami ca am putut face macar atat.

Ar trebui ca de fiecare cand citesti un astfel de mesaj, sau cand vezi o astfel de fotografie cu strigat dupa ajutor, sa incerci sa te pui doar o secunda in locul acelor oameni si sa te gandesti cam ce ai putea face tu, sau cum ai reactiona? Eu una sunt mai sensibila de fel si chiar ma gandesc la acei oameni necajiti din toate punctele de vedere. Si pentru ca stiu ca printre voi sunt atatia care in mod sigur isi permit sa faca o donatie cat de mica, v-as ruga sa aveti rabdarea si interesul pentru a descoperi si poveste lui Valentin…

“Valentin a venit pe lume la 7 luni când mama lui a suferit o hemoragie, s-a născut la Râmnicu Sărat prin cezariană, a stat cinci săptămâni într-un incubator şi a plecat acasă lângă surioara lui de 16 ani cu o fişă medicală în care scria că este perfect sănătos. Şase luni mai târziu, părinţii aflau că puiul lor nu poate vedea pentru că are retina dezlipită şi că niciodată în România nu va putea fi salvat.

 S-a născut prematur la şapte luni prin cezariană, a stat cinci săptămâni într-un incubator în Maternitatea din Buzău unde s-a luptat pentru viaţa lui. A simţit căldura părinţilor încă de la prima atingere pentru că era iubit din tot sufletul. Venise târziu în familie, el fiind al doilea copil după o fată de 16 ani. După cinci săptămâni, colivia din sticlă se înlocuia cu un pătuţ călduros cu jucării şi culori. Medicii erau liniştiţi în privinţa lui şi au dat bilet de externare prin care părinţii primeau cea mai bună veste: era perfect sănătos. Toată familia era fericită pentru că ce fusese mai greu trecuse cu bine, însă lucrurile stăteau cu totul şi cu totul altfel. Nenorocirea s-a abătut asupra părinţilor şase luni mai târziu când pe ochişorii micuţului a apărut o pată. Atunci, au aflat cu stupoare că băieţelul lor nu vede şi nu a văzut lumina zilei, că are retina dezlipită. A fost diagnosticat cu retinopatie de prematuritate grad V.

Medicii de la Spitalul de la Oftalmologie Bucureşti le-au spus că şansele de reuşită în cazul unei intervenţii chirurgicale sunt mai puţin decât reduse. Părinţii au făcut eforturi supraomenesti pentru copilul lor. Erau disperaţi şi pentru nimic în lume nu au vrut să accepte condamnarea copilului. “După naştere am întrebat dacă băiatul este bine şi ne-au spus că da. Pe biletul de ieşire scria că văzul si auzul sunt perfect normale. Nu am avut nicio bănuială. Când am aflat că nu vede şi că şansele pentru a vedea lumina zilei sunt aproape inexistente am simţit cum cerul cade pe mine”, spune tatăl băiatului.

Au bătut din uşă în uşă pentru a cere dreptul la o viaţă normală pentru copilul lor. Strigătele lor de neputinţă nu erau auzite. Simţeau că totul se năruie pentru ei. Băieţelul lor nu avea niciodată să le vadă iubirea din ochi, nu avea să vadă culorile toamnei sau jucăriile din camera lui. Au apelat la Organizaţia Salvaţi Copiii România unde au primit îndrumare pentru a avea semnăturile necesare pentru o deplasare în străinătate. Au aflat că în America, băiatul poate fi salvat. Înainte de a ajunge peste ocean, aveau nevoie să meargă în Italia la un control pentru că doctorul din America era originar din Italia. Au făcut control, au reuşit să strângă şi bani pentru a pleca în America la operaţie şi în mai, anul trecut, copilul a fost operat.

Întervenţia a decurs bine şi băieţelul a început să zărească puţin cu ochiul drept. Procesul de vindecare este lung şi anevoios, dar există speranţe. Acum băieţelul trebuie să ajungă din nou în Italia la un control şi pentru asta este nevoie de o mie de euro. Pentru mulţi oameni nu înseamnă nimic, însă pentru părinţii copilului înseamnă o avere. “Aş da orice să pot să-i salvez ochişorii. Când ne ia braţe pune mânuţele pe faţa noastră pentru a ne recunoaşte, ţi se rupe inima. Într-o zi mi-a zis: Mama, te văd! Nu pot găsi cuvintele potrivite pentru a descrie ce a fost în sufletul meu în acel moment. Vede în umbre şi lumini, trăieşte în umbre şi lumini. Ne dorim să se facă bine, ne dorim să nu mai depindă de noi că noi nu o să trăim veşnic. Visez ca în viitor să se poată descurca singur, să meargă la şcoală, să înveţe o meserie”, spune mama lui Valentin. Au nevoie de ajutor pentru a-i oferi copilului o viaţă normală.

Cei care vor să întindă o mână de ajutor pot face donaţii în conturile de mai jos:

Titular: Cristea Florica Nicoleta

Cod IBAN: RO03RNCB0097063497800002

COD IBAN: RO73RNCB0097063497800003

Sucursala: BUZAU RIMNICU SARAT

 

sau

 

 

Titular: Cristea Florica Nicoleta

Cont la Banca Transilvania

RON: RO07BTRLRONCRT 0202303701

USD: RO58BTRLUSDCRT 0202303701

Sucursala: BUZAU RIMNICU SARAT

 

foto_valentin_45_03779300

Sincer va spun si eu ca am vorbit cu mamica lui Valentin si este disperata; isi doreste din tot sufletul sa faca rost de aceasta suma de bani pentru a putea pleca cu copilul din nou la investigatii. Daca aveti cont de Facebook, pe mama copilului o puteti gasi chiar AICI! Aveti mai sus de asemenea si conturile in care puteti depune banutii, atat cat puteti voi si cat va lasa inima. De data aceasta trebuie sa recunoastem ca suma nu este una atat de imposibila, insa pentru parintii lui Valentin este peste puteri!

Haideti sa facem o fapta o buna si sa nu uitam ca DAR DIN DAR SE FACE RAI! In ceea ce ma priveste voi face o donatie pentru Valentin chiar maine si promit asta chiar aici de fata cu voi. Nu conteaza suma asa cum am mai spus!!! Important este sa va doriti sa ajutati acesti oameni. Nu va ia foarte mult sa ajungeti pana la banca, v-ati putea rupe putin din timpul vostru pentru a ajuta un copil ce are viitorul inainte, sa vada lumina zilei, sa-si vada si sa-si cunoasca parintii, sa poata visa la viitorul sau cu ochii larg deschisi!

Haideti sa-i dam o sansa lui Valentin!!!

VA MULTUMESC!

***roaniatv.net

Luptă cu viaţa şi nu regreta NIMIC!

Pentru ca azi este ziua lui de nastere si implineste frumoasa varsta de 36 de ani, m-am gandit sa-i fac o mica surpriza asa cat pot eu, pe care sper ca o va considera un fel de mic cadou.

Se numeste Marian si am avut ocazia sa ne cunoastem acum vreo 6 ani daca nu ma inseala memoria. Mergand la bunica la tara, ai mei impreuna cu mamaia mi-au zis “hai sa mergem si pe la Marian putin sa il vizitam pentru ca sigur se va bucura”. Stiind ca mama lui Marian este prietena cu mamaia, am zis ok, hai sa mergem si pe la ei.

Recunosc ca fiind mai micuta, atunci cand l-m cunoscut pe Marian am fost “miscata” pentru ca nu ma asteptam sa cunosc un om cu atata forta si putere avand in vedere boala cu care el se nascuse. Vorbea si vorbeste un pic greoi, dar am reusit sa ne intelegem. M-a mirat inteligenta de care da dovada in fiecare zi inca de la prima intalnire.

Atunci cand l-a nascut mama sa, Marian cantarea doar 900 de grame, iar medicii, in loc sa il puna in incubator, au preferat sa spuna ca e mort si sa il arunce in toaleta. Astfel i-au spus mamei lui ca este de fapt mort, mintind-o. Aceasta femeie minunata care din punctul meu de vedere are toate calitatile, a inceputsa tipe pe holurile spitalului sa i se dea copilul inapoi, spunand ca ea nu pleaca acasa fara copilul ei. Si-a luat copilul si impreuna cu tatal acestuia au pornit in graba spre un alt spital din apropiere, unde au avut norocul sa intalneasca medici competenti care le-au dat o speranta. Tinandu-l in brate, femeia a observat ca fiul ei incepuse sa se miste si ca nu era mort asa cum il declarasera primii medici.

Din acel moment, parintii lui Marian au inceput sa prinda curaj si au trait cu speranta ca fiul lor se va face bine. Mama impreuna cu copilul au ramas in spital pentru 9 luni de zile si abiadupa tot acesttimparian incepuse sa manance putin lapte. Din acel moment doctorul care se ocupase de copil i-a spus mamei ca el a facut tot ceea ce i-a stat in putinta si ca pot merge acasa. Singura solutie ramasesepentru el orele de recuperare si vizitele din ce in ce mai dese la medic, deoarece Marian fusese diagnosticat cu tetrapareza spastica.

1185955_232697706879659_1018887914_n

Asadar pentru parinti incepusera vizitele la medici din ce in ce mai des. 3 luni le petreceau in spital, si o luna acasa. Lupta aceasta cu spitalul a fost data pana la varsta de 6 ani. La o varsta atat de frageda Marian impreuna cu mama lui au primit o alta lovitura, tatal lui stingandu-se din viata la doar 48 de ani.  Din acel moment mama lui Marian a ramas singura si fara sprijin, aceasta fiind nevoita sa munceasca cu ziua pe unde apuca pentru a se putea intretine pe ea si a-i putea plati medicamentele fiului sau.

In anul 2004, familia avea sa mai primeasca inca o lovitura. Marian a trebuit sa se opereze la ochi de dezlipire de retina si apoi de cataracta. Din nefericire doctorul i-a gresit operatia si Marian a avut mai mult de suferit decat de castigat de pe urma acestor operatii. In momentul in care mama lui a aflat asta, femeia a suferit 3 accidente vasculare, ramanand cu semipareza pe partea stanga, suferind totodata si de diabet.

1900114_317632378386191_4456850631472536166_n

Ceea ce este si mai dureros, e faptul ca Marian mai are o sora si un frate (frati buni, de sange) care refuza sa aiba gija de el, nu vorbesc cu el si nu isi doresc sa il vada. Ma mult decat atat, acestia locuiesc in aceeasi curte cu el…”si ma doare sufletul cand o vad pe mama ca se chinuie cu o singura mana sa ma ingrijeasca si sunt si mare, dar mie imi e frica ca intr-o zi raman singur fara mama si atunci va fi si mai greu pentru mine…”

” La un moment dat era in perioada sarbatorilor de iarna si s-a schimbat preotul din comuna si a venit cu botezul. Mama era obisnuita cand venea popa sa il bage prin toata casa, inclusiv la mine sa ma boteze. Deschide popa usa la mine, se uita lung si ii zice lu’ mama ca eu sunt pocit si ca el nu boteaza pociti si a plecat. Apoi eu din acea zi am zis gata cu popa pentru ca datoria preotilor e sa ii mangaie pe cei bonlavi nu sa rada in asemenenea hal de mine, si iti dai seama ce era in inima mea pentru ca daca popa mi-a zis asa, dar lumea ce va zice… . Si intr-o zi eram asa de deprimat incat imi puesem de gand sa imi pun capat zilelor. Tot in aceeasi zi au venit 2 tineri casatoriti sot si sotie, erau frumosi ca doua picaturi de roua si au venit la mine, am facut cunostinta m-au intrebat cum ma numesc, au spus si ei numele lor,  apoi eu vazand respectul lor si iubirea lor fata de mine in comparatie cu popa era diferenta mare si i-am invitat in casa ne-am cunoscut si noi mai bine si apoi m-au intrebat daca vreau sa accept un studiu biblic. Acum problema mea era ca nu stiam sa citesc deloc si le-am zis lor cum studiez daca nu stiu sa citesc? Si ei mi-au zis ca nu-i nimic ei citesc si eu ascult,  pe urma eu am acceptar si in urmatoarea saptamana cand au venit sa incepem studiul m-au gasit ca stiam sa citesc la fel de bine ca ei. Au ramas si ei uimiti de ce vedeau ca pot face; am studiat cu ei Bibllia timp de 6 luni de zile si apoi am devenit un om foarte apreciat de toti fratii de credinta mai putin de rudele mele.”

10550929_348176508665111_2409931733134758743_n

Indiferent de religia pe care Marian a dorit sa o adopte , ar trebui sa luam in considrare ca acesti oameni l-au salvat de la a face o fapta necugetata si i-au redat speranta in suflet. Ce-ar fi oameni buni sa nu ne mai plangem ca nu ne ajung banii, ca nu avem ceea ce ne-am dori, ca desi avem de toate, tot am mai vrea? Ce-ar fi sa punem mai mult pret pe ceea ce avem deja? Sa ne multumim cu faptul ca suntem sanatosi, ca avem cele necesare, ca ne putem deplasa pe picioarele noastre…ar trebui ca in fiecare zi sa-i multumim lui Dumnezeu pentru toate aceste daruri si sa le pretuim mai mult!

Am uitat sa va mai spun ca Marian a invatat singur sa scrie si sa citeasca, si ca da, scrie cu picioarele si poate face multe lucruri, cum ar fi de exemplu sa repare un telefon.

Pentru mine este un prieten adevarat, este o lectie de viata si de fiecare data cand simt ca imi e greu, sau am o zi mai proasta, ma gandesc la el, la cat este el de optimist, la cat curaj are sa mearga mai departe! Si uite asa, usor, usor incep sa imi revin.

Am vrut sa scriu acest articol si pentru a trage un semnal de alarma, pentru a ne trezi la realitate, pentru a ne trezi dintr-un vis si din vise care pentru multi cel mai probabil nu vor deveni realitate niciodata pentru ca sunt ireale.

LA MULTI ANI SANATOSI MARIAN!

SA RAMAI INTOTDEAUNA LA FEL DE OPTIMIST, SA AI TOT TIMPUL CURAJUL SA MERGI MAI DEPARTE SI SA TE BUCURI DE VIATA!

ITI MULTUMESC PENTRU CA AM AVUT OCAZIA SA TE INTALNESC SI SA FIM PRIETENI!

Seara frumoasa tuturor!

Brasov vs. Viena

Salutare!

Ia sa vedem de data asta, cati dintre voi aveti probleme cu inima? Nu, nu este o gluma, intrebam la modul serios. Si ce daca esti tanar, sau esti in varsta? Problemele cu inima nu trebuie niciodata neglijate, ba din contra ar trebui luate in seama la modul serios!

De ce am deschis acest subiect? E foarte simplu…am sa va povestesc ceva si de acest “ceva” as vrea sa ma leg, pentru a continua acest articol. In perioada petrecuta la Predeal, mi-a fost dat sa intalnesc foarte multi oameni cu diverse povesti de viata…printre ei, am intalnit si o familie din Bucuresti, cam pe la varsta de 70-75 de ani. Oamenii acestia veneau sa se cazeze la vila noastra nu neaparat pentru a-si petrecere concediul, ci mai exact, stateau de fiecare data vreo 2 zile pentru a le fi mai usor sa se deplaseze in Brasov la Clinicco.

imagine-noutati

Ce este Clinicco? 

Am aflat si eu din surse foarte sigure ca este cea mai buna clinica de la noi din tara care se ocupa doar cu tratarea afectiunilor inimii! De ce am scris in titlu vs. Viena? Deoarece multi romani au tendinta de a merge mai tot timpul in strainatate pentru a-si rezolva unele probleme mai grave. Au ajuns sa nu mai aiba incredere in doctorii de aici si in sistemul nostru sanitar. Foarte multi romani care trebuie sa se opereze pe inima aleg sa mearga in Viena, fara sa stie ca la noi in Romania, Clinicco este o optiune mult mai buna! Primul avantaj si cel mai la indemana este acela ca aici la tine in tara esti mult mai aproape decat de Viena. Apoi costurile nu sunt la fel de mari ca la ei, poti vorbi in limba ta cu tot personalul medical si ceea ce am apreciat cel mai mult este ca nicioata nu trebuie sa dai “atentii” in cadrul acestei clinici! De asemenea, calitatea actului medical este de acelasi rang ca si in Viena!

Este o clinica cu totul si cu totul speciala si cred ca ar trebui sa ne gandim mai bine la medicii din tara noastra si sa le oferim sansa sa ramana aici sa aiba grija de noi, nu sa mearga de fiecare data in strainatate! Asa ca de ce sa nu alegi Brasovul si Clinicco? In plus, Brasovul este un oras tare frumos, un oras sportiv, iar spitalul nostru de cardiologie CLINICCO este mult mai bun decat spitalele lor. In alta ordine de idei, Organizatia Mondiala a Sanatatii a nominalizat un spital in Brasov in 2013 la titlul de CEL MAI CURAT DIN EUROPA. 

Acum cu Clinicco scapi de toate problemele!

V-am pupat!

O seara frumoasa!

Anemona are nevoie de ajutor!

Salutare!

Iata ca din nou ne intalnim cu un apel umanitar…probabil ca multora incepe sa li se para ciudat, sau poate unii zic ca deja blogul meu contine mereu astfel de anunturi. Iar eu am sa le raspund astfel: atata timp cat cineva solicita un astfel de ajutor si atata timp cat acesta este singurul ajutor pe care eu il pot oferi, am sa public astfel de articole de fiecare data. Mi-ar placea tare mult si as fi incantata sufleteste daca as putea oferi si ajutor in bani pentru astfel de cazuri. Dar asa cum bine stim cu totii, operatiile de care copiii cu probleme au nevoie, costa foarte mult pentru un om de rand. De aceea, as vrea sa-i las pe acei oameni care isi pot permite, rugandu-i sa faca un gest frumos pentru copiii cu probleme dar si pentru parintii acestora care sufera ingrozitor.

Dar sa  vorbim acum despre cazul Anemonei; Anemona are 4 anisori si este nevazatoare de la varsta de 6 luni. “A mai fost operata in SUA,  dar in luna mai am fost la control in Italia si din pacate medicii ne-au dat vestea trista ca Anemona mai are nevoie de inca o operatie deoarece muschii au inceput sa lucreze mult prea repede cat nu-i necesar, si i se desprinde retina. Din spusele medicului, de nu vom ajunge cu ea, risca sa se rupa de tot si s-o ia de la capat, lucru cel mai dureros pentru noi. Trebuia sa fim la operatie in luna iulie dar nu am reusit,  deoarece nu s-a strans suma necesara. Nu-mi doresc nimic pe lume decat ca Anemona sa-mi zica mami te vad si sa nu stea in intuneric. Daca ma credeti sin suflet va spun, caut oameni pe internet si le scriu povestea dar nimeni nu ne raspunde. Va rugam din suflet s-o ajutati cu cat puteti si daca doriti, sansa Anemonei sta in mainile dvs. Va rugam sa nu treceti cu vedere mesajul nostru .DOAMNE AJUTA!”

Acesta este primul mesaj pe care l-am primit din partea mamei Anemonei…este groaznic si stim cu totii vorba aia: “numai mama sa nu fii”… Cel doilea mesaj al doamnei suna cam asa:

“Multumim pentru raspuns si asta e un ajutor foarte mare pentru noi! ANEMONA a mai fost operata la ochisorul stang de 2 ori in ianuarie 2012 si pe 15 august 2012 . In urma celor doua operatii muschii i-au fost atrofiati. In 15 august a facut operatie din enzime din sangele mamei. In data de 18 mai 2013 s-a facut control in Italia. Medicii ne-au dat maxim 3 luni sa ajungem cu ea. Pe data de 31 iulie trebuia sa faca aceasta operatie dar din pacate nu am reusit. Suma pentru operatie este de 17.000 mii de dolari, din care am reusit sa strangem suma de 12.000 dar ne mai trebuie restul, plus cazare si drum. Ne-am dori foarte mult sa ajungem prin luna octombrie. Daca doriti sa ne ajutati va oferim si datele noastre:

Contul in lei este: RO77RNCB0252109051950002

 Euro: RO49RNCB0718109051950001

 NR. DE TEL. : 0730359528 SAU 0748434018.

Va multumim pentru ajutor! O seara binecuvantata va dorim !

481300_142832912539796_277179689_n

Asa ca oameni buni cu suflet mare, daca vedeti acest articol, nu ezitati sa contactati acesti parinti care sufera ingrozitor! 

Sanatate multa Anemona si sa dea Dumnezeu sa te faci bine!

V-am pupat!